Imediat dupa moartea lui Mihai Eminescu, medicii au gasit in halatul poetului un mic carnetel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise in sanatoriul pentru boli psihice unde a stat internat in ultimul an de viata. Se presupune ca una dintre poezii a fost scrisa de Eminescu in ultima ora de viata.
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineata, se stingea in Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului sutu, de pe strada Plantelor din Bucuresti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe masura creatiei. A decedat intr-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, inchis in ”celula” sa din spital.
Desi a lasat in urma o creatie de o valoare universala, poetul diagnosticat gresit, dupa cum arata ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l ingrijeau. Cu doar cateva minute inainte de a trece in nefiinta, a vrut doar un pahar cu lapte si sprijin moral. I-a soptit medicului de garda care-i baga prin vizeta paharul cu lapte: ”sunt naruit”. S-a intins pe pat si la scurt timp a murit, scrie Adevarul.
Cauza oficiala a mortii a fost stopul cardio-respirator. Cand a fost dus la autopsie, halatul in care murise poetul a fost luat de admiratorii sai. intr-unul din buzunare se afla un mic carnetel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fara titlu, necunoscute si nepublicate mult timp in volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au starnit controverse in lumea criticilor si eminscologilor, unii dintre acestia fiind de acord ca Eminescu nu era capabil psihic sa creeze in ultimii 7 ani de viata.
Ultimele poezii ale lui Eminescu
Poeziile gasite in carnetel, au fost scrise spuneau admiratorii sai, in ultimele zile de viata, iar ultima dintre ele, cu o ora inainte de moarte. De altfel, in versuri se ghiceste sentimentul mortii apropiate. Poeziile nu au titlu, si au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu in revista ”Fantana Blanduziei”. ”Din notesul despre care am facut mentiune in numarul trecut am mai putut scoate urmatoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, intocmai cum se gasesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel in numarul din 23 iulie 1889.
In acest numar era publicata poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adaugat de redactor dupa primul vers.
Stelele-n cer
Deasupra marilor
Ard departarilor
Pana ce pier.
Dupa un semn
Clatind catargele
Tremura largile
Vase de lemn;
Niste cetati
Veghind intinsele
Si necuprinsele
Singuratati.
Orice noroc
si-intinde-aripile
Gonit de clipele
Starii pe loc.
Pana ce mor,
Pleaca-te ingere
La trista-mi plangere
Plina de-amor.
Nu e pacat?
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Practic, aceasta este considerata ultima poezie a lui Eminescu, gasita pe carnetelul din halat.
Pe acelasi carnetel, mai era scrisa o poezie, intitulata de redactorul de la ”Fantana Blanduziei”, ”Viata” si pe care a publicat-o in aceeasi publicatie pe 1 august 1889. ”Toamna pomii infloresc /si se scutura toti pomii de flori, /Iar inimile noastre/le prinde fiori. /Veniti in lumina /copii dragalasi /si faceti cu mine-mpreuna /salas. /Valurile vifora /com tutte le forme”
Desi poeziile sunt incluse de D.G. Mortun in editia sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, sunt critici importanti precum Perpessicius sau George Calinescu care neaga posibilitatea scrierii acestora dupa 1883. Mai precis acestia spun ca dupa 1883, momentul in care s-a declansat criza maniacala a poetului urmata de scandalul de la Capsa si anuntul public facut de poet ca vrea sa-l omoare pe rege, Eminescu nu mai era capabil sa creeze si sa scrie poezii coerent. si asta din cauza tulburarilor psihice de care suferea, motiv pentru care a fost plimbat de la un sanatoriu la altul, atat in tara cat si instrainatate, sfarsind in 1889 in casa de sanatate a doctorului sutu de pe Strada Plantelor din Bucuresti. in special Perpessicius este de parere, ca aceste poezii au fost scrise in 1879 si reluate in anii de boala.
