Filosoful si eseistul Mihai Sora a raspuns online, pe pagina sa de Facebook, sutelor de mesaje de felicitare la cea de-a 100-a aniversare.
„Dragi copii, atat sunt in stare sa scriu, la aceasta ora, vazand tot ce mi-ati trimis aici si prin alte locuri. Imi voi rezerva cateva zile de liniste, dupa ce trece si sarbatoarea de maine, sa pot citi, in tihna si cu atentie, ravasele dumneavoastra. Sunt, da, coplesit. Va multumesc din suflet, cu toata energia de care dispun in clipa de fata. Daca e luni, incepem un secol nou!”, a fost mesajul publicat de filosof.
Filosoful Mihai Sora, creator al colectiei ”Biblioteca pentru toti” si fondator al Grupului pentru Dialog Social, implineste luni varsta de 100 de ani.
Nascut pe 7 noiembrie 1916, Mihai Sora este, din octombrie 2012, membru de onoare al Academiei Romane. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Aliantei Civice si al Societatii Romane de Fenomenologie. A obtinut premiul Uniunii Scriitorilor, in 1978, pentru ”Sarea pamantului”, si in 1998, pentru ”Firul ierbii”. A tradus din Jean-Jacques Rousseau („Visarile unui hoinar singuratic”) si din Jean Paul Sartre („Cu usile inchise”). In 2016, a primit Ordinul ”Steaua Romaniei”, in rang de Cavaler, din partea presedintelui Klaus Iohannis.
Ce i-a scris sotia la implinirea unui secol
„Multa vreme m-am mirat ca majoritatea oamenilor care il intalnesc pe Mihai sora, care il viziteaza, ii solicita interviuri, vor sa se fotografieze cu el (dupa cum, in alte vremuri, stramosii lor se fotografiau cu ursul), asadar: majoritatea aceasta – in mod sistematic si destul de obositor – il intreaba mereu despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco si altii.
in loc sa-l intrebe despre el insusi.
Nu am nici astazi o dezlegare perfecta a acestui mister.
Desigur, Mihai sora a strabatut un secol intreg:
a fost bun prieten cu Cioran si cu Eliade,
s-a zbenguit pe strazile Parisului cu Ionesco,
a fost studentul lui Mircea Vulcanescu,
a pus de-o mamaliga in atelierul lui Brancusi,
a luat zece la cel mai teribil examen din timpul studentiei lui bucurestene, la profesorul Nae Ionescu, – si l-a luat fara ca profesorul Nae Ionescu sa-i puna vreo intrebare: „Dati-mi carnetul!“ a fost singura propozitie rostita in ziua examinarii;
a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier si ale altor ganditori remarcabili;
a trait sub ocupatia nazista in Franta, unde se afla in perioada doctoratului, – si unde, fara indoiala, ar fi ramas pentru tot restul vietii daca nu ar fi avut ideea de a reveni acasa, in 1948, dupa zece ani de absenta, intr-o excursie organizata de Frontul National Roman [niste comunisti mai spilcuiti, cu fluturi in cap si idealuri „neintinate“], – excursie in urma careia a fost sechestrat si obligat sa ramana in Romania totalitara, din ordinul Anei Pauker.
Mihai sora a pus tara la cale in salonul parizian al Elenei Vacarescu;
i-a strans mana lui George Enescu si l-au trecut fiorii, amintindu-si apoi de domnisoara Moldovan, profesoara lui de pian care ii dadea cu rigla peste degete daca gresea o nota;
a stat cu sufletul la gura cand, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronuntat prima alocutiune catre poporul francez ocupat, in 18 iunie 1940;
a intrat in Rezistenta franceza (in vreme ce Mariana sora, prima lui sotie, il credea la biblioteca, studiind cu sarg opera lui Pascal);
a publicat, in 1947, la editura Gallimard, cartea ‘Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique’, carte despre care cele mai stralucite minti ale vremii aceleia au spus si scris numai de bine [Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naste o data la o suta de ani.“ Gilson nu avea cum sa stie, asa ca voi completa eu acum: „si traieste peste o suta de ani.“];
a refuzat cetatenia franceza (care i-a fost propusa imediat dupa aparitia cartii la Gallimard), si a refuzat-o dintr-un fel de patriotism naiv, atasament fata de originile lui banatene si dor sfasietor dupa Mosul lui din Feneris, – bunicul patern;
a facut trei copii (in care nu se regaseste)
si
NU !,
nu a avut nicio idila cu Ana Pauker (cum spun cativa nesabuiti),
nu a dat niciodata mana cu Ceausescu,
a fost urmarit de Securitate (din 1948 pana in 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmarit),
a citit multe carti,
a scris (mai putine decat a citit),
a revarsat peste lume „Biblioteca Pentru Toti“, cand sa fii editor – in intelesul deplin si autentic al cuvantului – era un act de curaj („Esti nebun!“, i-au spus, in anii ’60, toti prietenii. „Cum crezi ca o sa te lase astia sa publici asa ceva?“),
iar „aia“ l-au lasat,
si asa a aparut Marcel Proust in limba romana, in 80175 (optzeci de mii o suta saptezeci si cinci) de exemplare brosate, pe cand bolsevici semi-analfabeti erau la putere si cenzurau tot ce se publica;
a fost, dupa Revolutie, primul si singurul demnitar care si-a dat demisia la Mineriade, primul si singurul demnitar care s-a ridicat, in iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa in Ministerul invatamantului, si a coborat pana jos, pana jos de tot, la nivelul solului, in Piata Universitatii, ca sa vada cu ochii lui ce se intampla cu studentii, de ce si de cine sunt batuti si tratati inuman;
a fost singurul demnitar care, in zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras definitiv din politica: pentru ca nu putea sta la aceeasi masa cu politicienii vremii, nici nu putea fi cumparat de unii sau de altii.
Mihai sora a fost intelectualul care a dorit sa publice, in 2008, o editie a traducerilor lui din opera scriitorului francez de origine romana Benjamin Fondane (B. Fundoianu) si care, miseleste, a fost impiedicat s-o faca [dar editia lui va fi publicata, in cele din urma, caci Dumnezeu este mare si bun, si scoate la iveala adevarul gol-golut, iar efortul lui, astazi nestiut de nimeni, va ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa-i bucure pe semenii sai].
Mihai sora a fost barbatul care, la 98 de ani, a avut taria, in fata lumii intregi (neauzitor de vorbe nedrepte) s-o ceara in casatorie pe femeia iubita,
iar ea a spus „da“ [de fapt, ea a spus „DAAAAA“].
Mihai sora
a iubit,
a iubit,
a iubit.
Mihai sora
iubeste.
si nu a urat niciodata pe nimeni.
Nu uraste.
Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vietii, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au calcat in picioare, i-au scufundat corabiile si i-au spulberat proiectele.
Da, Mihai sora a trecut prin toate acestea si prin multe altele, in cei o suta de ani ai sai;
a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanti, mai geniali, mai grozavi decat altii. Sau mai putin grozavi, mai putin geniali, mai urati, mai uratei.
Dar Mihai sora nu este „doar“ atat.
Mihai sora este omul care primeste pe oricine in casa lui, cu bratele deschise, – cand nu sunt sparte tevile de la baie sau de la bucatarie si nu este inundat tot apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numarul 15-17, in care locuieste din 1950. Mihai sora deschide usa oricui, ii face oaspetelui o cafea la ibric, il pofteste in salon, pe canapeaua infundata de atatea asezari; apoi sta si asculta, asculta, asculta…, asculta tot ceea ce oaspetele are sa-i spuna despre el, despre saracia si nevoile si neamul lui. si multi s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbareti sau mai timizi, mai insolenti ori neslefuiti, in cautarea unui maestru, a unui prieten, a unui sfat, a unei vorbe bune; multi l-au iubit, unii l-au parasit, altii l-au tradat.
Mihai sora este omul care viseaza sa ajunga sub cascada Niagara si „sa-i cada apa-n cap.“ [si unde nu a ajuns pana acum, pentru ca nu are nici viza pentru Americi, nici dolari pentru avion.]
Mihai sora este omul care ii canta iubitei cantecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pamant nu i-a cantat vreodata unei iubite.
Mihai sora a asteptat douazeci de ani inainte sa publice, in 1978, cartea ‘Sarea pamantului’ pentru ca nu voia sa-si vada textul cenzurat, manipulat, schimonosit in vreun fel de catre comunisti. si Mihai sora mai este omul care, atunci cand a fost reeditata aceasta carte, in anul 2006, si a vazut-o, in libraria Humanitas Din Fundul Curtii, aruncata intr-un cos de nuiele, pe jos, purtand eticheta reducerii de „3,5 lei“ lipita pe coperta, a zis: „E foarte bine c-au scos-o la reduceri; tinerii nu au bani de carti, iar cartea asta este pentru ei; e bine si c-au aruncat-o in cos: tinerii sunt mai sprinteni, inca nu-i dor salele, se pot apleca la pamant s-o ridice de-acolo. Iar cei in etate mai fac si ei putin sport.“
Mihai sora este fiul preotului ortodox Melentie si copilul care a visat sa ajunga in tara Sfanta; iar bunul Dumnezeu i-a indeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai sora a umblat prin praful si printre ruinele de la Petra, pe pamantul nabateenilor, a incalecat pe cal ori pe magarus in pustiul Iordaniei, la varsta la care nu multi oameni ajung sa traiasca, iar altii cu greu fac fata vicisitudinilor.
Mihai sora este omul care poarta camasi rosii pentru ca rosul este culoarea vietii si pentru ca Rosia Montana.
Mihai sora este cetateanul care, la 98 de ani, sarea in Piata Universitatii si striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund si in tacere din cauza tragediei de la Colectiv.
Mihai sora este omul care, atunci cand primeste o decoratie la Palatul Cotroceni, ramane asezat in timp ce se canta imnului national: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara, coetaneul sau.
Mihai sora „rabda indelung, este plin de bunatate, nu stie de pizma, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul“.
Mihai sora „nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar“.
Mihai sora este o cumintenie a Pamantului.
O cumintenie in carne si oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodata pune un pret, caci Mihai sora este de nepretuit.
Mihai sora este iubitul meu si este sotul meu.
As vrea sa istorisesc aici un scurt episod petrecut zilele trecute la Muzeul Satului („Muzeul Domnului Gusti“, cum ii place lui sa-l numeasca, unde mergem adesea).
Statea asezat pe o bordura de piatra, cu fata spre lac, la marginea drumului care strabate Muzeul de la un capat la altul. Eu, in picioare, strangeam trepiedul. La un moment dat, a trecut pe langa noi o doamna care l-a recunoscut si l-a intrebat:
„Ei, cat mai aveti pan’ la centenar?“
Mihai sora nu a auzit intrebarea (nici nu a vazut-o pe doamna respectiva): era concentrat sa cante „din opinci“ [secventa o veti putea vedea in film].
Asa ca am raspuns eu, pentru ca intrebarea trecatoarei sa nu ramana in aer.
Doamna a replicat imediat:
„Nu v-am intrebat pe dumneavoastra! Nu sunteti Mihai sora!“
Doamna avea dreptate:
nu sunt Mihai sora.
Nimeni nu este Mihai sora.
Mai mult decat atat:
nimeni nu poate fi Mihai sora.
Nu pentru ca nu ar gasi, in el insusi, resurse pentru a fi Mihai sora, ci pentru ca suntem fiinte distincte si irepetabile, si niciodata o fiinta nu se va putea suprapune perfect peste o alta, peste felul de a fi al celeilalte. ii va putea, la limita, imprumuta anumite trasaturi, ii va putea calchia jocurile de limbaj, stilul vestimentar, anumite gesturi.
Dar nu va fi Celalalt.
Mi-ar placea ca dumneavoastra, cei care veti privi filmul „100“ (si altele care au fost difuzate pana astazi sau care vor urma, de acum inainte) sa-l priviti pe Mihai sora pentru ca este Mihai sora.
Nu altcineva.
Nu altceva.
Daca acest lucru se va intampla, atunci inseamna ca filmele mele, cu toate limitele lor tehnice, cu toate neajunsurile lor de ordin material (camera de filmat neprofesionala), sunt filme izbutite.
Filmul „100“ ar putea avea 100, 200, 300, 1000 de minute.
Pentru ca fiecare moment cu Mihai sora mi se pare esential, de neratat. Fiecare gest pe care il face – de la cele mai simple, cand isi bea cafeaua, citeste, deseneaza, vorbeste la telefon cu un prieten, canta ori savureaza pricomigdale, pana la cele mai elaborate si subtile, cand tace sau formuleaza un gand, – fiecare clipa a vietii lui este deplina: „rotunda“, ar spune el. Traita cu cea mai mare intensitate, cu toata faptura lui.
Le multumesc medicilor, echipei de asistenti si infirmieri de la Spitalul Elias, unde am trait, impreuna cu Mihai sora, momente foarte grele. ii multumesc, in mod special, Doamnei doctor Diana Dobrin, sefa departamentului de Urgente, care, atunci cand am ajuns acolo disperati, cu un Mihai sora sub forma unei umbre suferinde, a fost atat de prompta, de vrednica si salvatoare. Le multumesc Doamnelor doctor Dana Safta si Luminita Sarca. ii multumesc Domnului doctor serban Gologan, care vegheaza in continuare asupra sanatatii lui Mihai sora. in asemenea imprejurari se vede mai bine inca una dintre vocatiile pe care un medic desavarsit trebuie sa le aiba, dincolo de aceea de a se apleca asupra durerii semenilor: vocatia de a ramane in constiinta lor. Nu cred ca sunt singura care are acest sentiment si care a inteles, a interiorizat si a vazut aceasta latura a medicinei care face toata diferenta dintre un medic daruit si unul ajuns in chip accidental in breasla aceasta.
As dori sa-i multumesc si Domnului doctor Radu Jecan, cel care, la inceputul anului, a operat, cu mare maiestrie si migala, tampla stanga a lui Mihai sora: tampla ganditorului.
Le multumesc parintilor mei, Eugenia Schiavoni-Palanciuc si Dumitru Palanciuc: fara sprijinul lor financiar nu as fi reusit sa cumpar, luna trecuta, prima mea camera de filmat [Sony FDR-AX53].
si am un gand de recunostinta pentru voi toti, oameni buni de aici, care ii scrieti cuvinte atat de frumoase si ii trimiteti atatea si atatea inimioare pe care Mihai sora le vede, cu ochii inlacrimati si cataractici, pe tableta. Un gand de recunostinta pentru voi si pentru toti prietenii familiei noastre, pentru Doamna Daniela Slusanschi, Doamna Melania Salisteanu, pentru Oana Salisteanu. Pentru prietena mea Graziella Comsa, cea mai buna prietena din Univers, cea care ma sprijina cand simt ca ma scufund. Graziella si catelusul Billy vor fi, de altfel, amfitrionii petrecerii noastre din aceasta seara (apartamentul in care locuim, pe strada Jules Michelet, fiind din nou devastat de santiere, inundatii si alte calamitati nenaturale).
♫ La multi ani, iubitul meu!
Sa traiesti si sa ramai asa cum esti.
Peste cateva ore, imi vor da lacrimile privind cum te straduiesti sa stingi cele o suta de lumanari (doar nu credeai ca vei scapa iute, sufland in cifra unu si in doi de zero).
Ma va podidi plansul, insa nu ma va vedea nimeni, pentru ca prietenii nostri se vor uita la tine, te vor incuraja sa sufli mai cu nadejde (cum ai spune tu): „Mai cu nadejdeeeee…“. Iar eu ma voi ascunde in spatele camerei de filmat FDR-AX53.
E deja trecut de miezul noptii; tu stai in fata mea, la birou, desenezi si fredonezi melodia aceasta pentru care am rascolit tot youtubul ca sa aflu cum se numeste [si tot n-am aflat].
indata ce voi termina de scris si voi semna aceste randuri, inchid calculatorul si mergem sa ne odihnim. Maine ne asteapta o zi grea. Iar pe tine, iubitul meu, pe tine te asteapta un secol nou.
De cand am deschis aceasta pagina de facebook, in ziua de 7 noiembrie 2010, acesta este primul text pe care nu-l vei fi scris tu, cu degetelele tale, pe un post-it sau pe o bucata de hartie A5; este primul text publicat aici de care tu, iubitul meu, nu ai stiinta si pe care prietenii tai il vor citi inaintea ta, in timp ce tu dormi ca un prunc, dupa o noapte lunga si vesela. Tu il vei citi in ziua de 7 noiembrie 2016, dupa pranz, cand, abia trezit si inca somnoros, te vei aseza la birou, in fata tabletei, si vei spune:
„Ia sa vedem noi ce se mai intampla pe feisbuc!“
Luiza Palanciuc-sora
Bucuresti, 6 noiembrie 2016, ora 00:10
